Poezia are ceva aparte.

Întâi,

De tine însuți te desparte

Și-apoi te cheamă din nou

Prin ea să-ți fii aproape.

Uneori am senzația că poezia e compusă din plante.

În lăstari de cuvinte crește idei

Și ca o forță naturală

Îți încleștează rădăcinile în șoapte.

Crește nu ziua, când viața în ea absoarbe,

Ci apare din senin în miez de noapte.

Ca stelele lucește în întuneric

Se face felinar în vântul cel puternic

Și drumul și-l compune singură

În ritm de vietăți care vânează,

De ramuri care pendulează,

În ritm de umbre care oscilează.

 

Între adevăruri și povești

Probabil că își caută urechi,

Urechi ciulite, jovial șlefuite.

Ea recunoaște onest:

Adoră urechile nepregătite.

 

Poezia nu se caută, ci ți se-arată,

Devine glasul inimii

Pe minte cartografiată.

De cauți versul, îți va bloca mersul,

Iar când pierzi șirul, îți face cu ochiul.

S-o scrii altfel decât îți cere

Face să piară instant orice plăcere.

 

Ne-am obișnuit să spunem

Că poezia e ceva romantic sau trist

Și nu vedem că ea

E mai realistă, mai hazlie, mai vie

Ca orice umorist.

Nu are răsuciri amăgitoare

Nici nu încearcă să fie dulceag-fermecătoare

Poezia se mulțumește să fie

Formă în ritm de bucurie,

Cuvinte care se împerechează

Pentru a naște esențe

În timp ce zânele dansează.

 

Poezia nu se judecă,

Nu e mai rea sau mai bună

În funcție de ce aude cineva cu-a sa percepție străină.

Ea a decis prin mintea mea azi

Să curgă la lumină

Precum izvorul ce țâșnește dintre pietre

Curată, rece,

Golită de prețioasele farmece

Ale limbajului ales.

Atât. Ea se vrea simplă,

Eliberată de subînțeles.

Pentru că poezia asta, la fel ca toate celelalte,

Nu caută să aibă pentru nimeni sens.

Nu se îmbracă în etichete,

Căci uneori  se simte ca o nimfă

Și alte dăți ca o majoră catastrofă.

Zice că nu-i pasă de-are rimă

Că nici fără ea nu simte c-ar fi o crimă.

 

Poezia e doar ceva ce curge continuu

Prin universul infinit

Vers cu vers, ritm cu ritm,

Și, din când în când,

Atunci când dă peste câte-un temporar poet

Îi lasă în gând câteva versuri

Litere care cuprind multiple sensuri

I le șoptește clar și apăsat

Ca cel care le-nșfacă

Să nu aibă dubii,

Să știe că versurile ei sunt de căpătat.

Să nu îi dea la ego cu vitamine

Pentru că poezia, să îi fie clar, nu îi aparține.

Ea doar i se arată în ale naturii haine,

Veșmintele ei lucioase

Sunt aripile apelor cele mai curajoase,

Ritmurile ei toate

Aparțin vânturilor precipitate,

Pașii ei iuți și desculți

De păduri sunt prefăcuți

În nestemate.

 

Nu încerca, oricine ai fi,

Să spui ceva despre ea,

Dacă îți place ori ba,

Poezia asta există doar și doar pentru ea

Dincolo cu mult

De orice zare întrezărită de ființa ta.