Ar fi o naivitate să cred că aș putea, măcar pentru o clipă, să definesc cine sunt. Nu cred că am știut niciodată cu adevărat ce caut aici, în acest acum, chit că mi-am pus fel de fel de etichete. Știu însă că, într-o zi, acest Pământ m-a îmbrățișat cu inima lui bătândă și, undeva, în mijlocul unei vieți mai mari pe care o împărțim cu toții, m-am trezit cu sensul în mine.

Când stau în fața unei pânze albe, cu dorința aceea intensă de a o acoperi cu culoare, e ca și cum muzele mă provoacă să cuprind această „goliciune” a albului pânzei. Și atunci, stări aparte stau la rând pentru a-și rosti esența: nevoia mea de singurătate, impulsul de a picta târziu în noapte, epifaniile și viziunile care, cu regularitate, mă vizitează sau, mai bine zis, mă lasă să mă uit prin crăpătura realității la lumea de dincolo. Am avut întotdeauna o curiozitate adâncă față de ceea ce aș putea descoperi în peșterile sufletului meu, ca și cum pe acolo lumina mă călăuzește spre o Noapte Eternă a întregului.

De la o vreme, am început și să scriu poezie. Nu a fost o alegere conștientă, ci mai degrabă tot o împingere din interior, o mișcare prin care m-am trezit însărcinată cu versuri, cuvinte și rime care nu mai voiau să-mi iasă din minte. Așa că le-am dat și lor un rând și o foaie albă, devenind astfel și receptorul lor.

Prin ceea ce găsești aici ai putea crede că mă vei cunoaște pe mine, dar nu știu de ce am sentimentul acesta puternic că nu e deloc așa, ci, din contră, că în această oglindă vei găsi ceva ce căutai, însă intuitiv știai că era deja și în tine.

Adela