Am pariat totul pe cuvinte.

La vremea aia credeam că asta înseamnă să fii cuminte.

Să reciți lecția la tablă cu voce umilă,

Să nu ieși din tiparul de ”cea mai blândă copilă”,

Să nu provoci pe nimeni, să nu riști nimic,

Să fii matur, oricât ai fi de mic,

Să citești mult și repede, orice

Ca să înțelegi ce e viața înainte de vreme.

Pentru că cine știe să folosească cuvinte

Va fi mare și va avea succes

Exact ca orice părinte.

 

M-am păcălit și am suferit

Pentru că în cuvinte mereu m-am proptit.

Și m-am trezit pe nepregătite

Obsedant însetată să adun cât mai multe nuanțe.

 

O bună vreme am investit, așadar, în ele,

Ca la o bursă de expresii paralele,

Le combinam, le adunam,

Prin coridorul lor zi și noapte alergam.

Citeam la lanternă, scriam lângă pernă,

Când deschideam gura

Simțeam cum mi se mărește aura.

 

Cum să-ți zic, trăiam pentru ele,

Prea sfintele, bunele mele cuvinte.

Ele mi-au dat podium,

Concursuri cu premii,

Bilet spre romanțe,

Mi-au fezandat prietenii.

Cuvintele mi-au asigurat joburi

Și mi-au hrănit orgolii.

Mi-au arătat scurtături

Și mi-au speriat demonii.

Câtă viață am avut eu,

Tot atâtea cuvinte.

Între timp lumea s-a schimbat

Și a cerut din ce în ce mai multe exemple.

Am început să ne dăm toți pe net

Și-acolo era nevoie de ele beget.

Când în cuvinte alese spui cine ești

De realitate nu poți să te mai ferești.

 

Mai marii se pricep bine la ele

Le perpelesc încet, corect, înțelept.

Dar oare nu ne scapă nimic

Când cuvintele lor înțeapă în piept?

 

Am crescut într-o lume atât de vocală

Că nici nu știu cum ar fi o altfel de școală.

Cum ar suna cuvintele rare?

Tu mai auzi natura cuvintelor tale?

Cât respect am avea pentru ele

Atunci când cuvintele chiar ar fi grele?

Dacă ești obișnuit să rostești cuvinte în viteză

Crede-mă, înseamnă că nu mai ai nicio paranteză.

Și știi cum sună muzica fără liniște între note?

Așa sună și cuvintele grăbite, ca niște anecdote.

 

Eu sunt ultima care are drept să zică ceva.

Săvârșesc chiar acum păcatul cuvintelor-bezea.

Scriu despre ne-scris în loc să tac

Dar în lipsa cuvintelor mi-e teamă că-ar rămâne totul opac.

Așa că pentru azi, doar meta-gândire,

Scot cuvintele la oglindire.

Îți zic și ție ce mi-am zis mie

”Hei, ia vezi, cum poți vorbi și fără ele?”

Ai curaj să exersezi în fiecare zi

Vorbirea cu rost azi, mâine fără bălării?

Vrei măcar să-ncerci să spui cuiva

”Te iubesc” doar pierzându-te în privirea sa?

Cum ar fi să sabotăm voit

Lumea cuvintelor de nedorit?

Să protestăm măcar o zi-n tăcere,

Sunt curioasă dacă internetul piere.

 

Sunt o manipulatoare și când spun asta mă doare

Dar încă folosesc cuvinte

Pentru a stârni un subiect fierbinte.

Încerc să spun că spunem prea multe

Că parcă vrem să rămână totul cimentat în cuvinte

Ca niște urme lăsate de melci

Prin timpul pe care invizibil îl petreci.

Azi suntem toți scriitori

Nu buni, nu talentați, doar vorbitori.

Azi toți avem păreri și observații,

Puncte de vedere fără gândire între spații.

Azi toți ne simțim liberi să exprimăm

Orice și oricât de des expirăm,

Asta ne face să credem că valorăm.

Dar uităm că-n tot acest tăvălug

Vorbirea inutilă se-afundă ca un plug

În mlaștini mâncătoare de sens.

Când ne mai întrebăm ”de ce?”

Dacă tot timpul suntem în mers?

 

Am pariat totul pe cuvinte

Și-n ziua în care am rămas fără minte

Stupefiată, am aflat

Că în lipsa lor am rămas

Lipită de asfalt.

Și n-am murit, nu m-am sfârșit,

N-am întinerit și n-am îmbătrânit,

Ci ceva mai frumos în mine a înflorit.

Un smoc de iarbă verde, tăcută,

Care era pur și simplu mută,

A încolțit ca un fir al tăcerii

Și a deschis ușa mirării.

Asfaltul s-a crăpat și a lăsat vederii

Scânteia luminii copleșitoare,

Sunetul tăcerii îmbietoare,

Pacea inimii care încă bate,

Curajul femeii care încă mai poate

Iubi fără cuvinte,

Trăi fără minte.

 

Și în acel moment de vid lingvistic

Un lucru fantastic s-a întâmplat

Pe Dumnezeul tăcerii din oglinda vieții

Cuvintele mele l-au ascultat.