Nu m-am simțit niciodată bine în normalitate,

Mă îngrozea ideea de a da din coate.

Să fiu mai bună ca alții ca să exist,

Să cred c-a-nvinge competiția merită un vis.

Am trăit 40 de ani strânsă într-o cutie

Simțindu-mă obligată s-alerg

Îngenuncheată

Până la linia de sosire.

 

Norocul meu a fost că m-au zdrobit.

Toate încercările lumii de a trăi grăbit

Au reușit să mă trezească din dormit

Și-a trebuit, într-un final,

Să înțeleg de ce am suferit.

De ce genunchii mei n-au dus mai mult

Pentru că pur și simplu nu erau făcuți

Sa mă alerge în viață până mă scufund.

 

Genunchii mei s-au ridicat,

Zile și nopți picioarele mi-au antrenat.

M-au învățat să iau decizii pentru mine,

Să las gurile lumii și să greșesc

Pe măsura dorințelor pe care vreau să le-mplinesc.

 

Când am văzut ce maraton se alerga

N-am stat pe gânduri, am renunțat

Și propriul non-maraton mi-am înființat.

I-am spus viață cu ritm firesc,

Definită de o normalitate a valorilor

Prin care acum eu pot alege cum vreau să trăiesc.

 

Azi, genunchii mei plutesc firav

Mai am juma’ de viață

Să-i oblojesc suav.

Le reamintesc în fiecare zi

Că s-au născut pentru a trăi,

Nu pentru a supraviețui.

 

Le spun că pot să fiu cât vreau de înaltă,

Că orice rezultat vine cu-o plată,

Dar dacă la final costul va fi prea mare,

Măcar n-am alergat cu disperare

Prin marea încercare.

Ci am pășit prezent, cu calm și ochii mari

Fixați pe pulsul inimii cuprinsă în fractali.

Mi-asum responsabilitatea, deci,

De a deranja, de-a pierde, de a încălca

Regulile în care m-am născut.

Vocea din inima mea mi-a spus

Că drumul meu încă n-a fost parcurs.

 

Aici oricine crede în unicitate

E bine-venit.

Oricine vede, asemeni mie,

Că viața în sine trebuie sa fie

Liberă în creație,

Prosperă în vibrație,

Iubită fără moderație,

Mă poate însoți în ritm și în plimbare,

Putem să ne jucăm de-a

Liber alergatul prin luncile cu soare.

Fără final ori deadline ori fitil,

Putem trăi medaliați

Pentru alergatul inutil.