Mă-ntreabă căpcăunul ce-i aia autenticitate.

Păi, simplu, toate emoțiile adunate

Într-o porție unică de individualitate.

”Mai clar, te rog, simt c-astăzi aș putea avea noroc,

Învață-mă cum să le invoc.”

 

Așa-mi începeam terapia cu căpcăunul meu căpos

În ziua în care a simțit durerea aia extremă

Ce-a săgetat până la os.

A cedat într-un final și defensiv mi-a argumentat

Că nu e vina lui că zâna bună încă nu l-a abordat.

 

E drept, căpcăunului meu negativist

I s-a spus din naștere că tre’ să fie guraliv.

L-au pus pe scenă, i-au făcut trenă

Și-n mâna încă instabilă de pe flancul stâng

I-au dat liber arbitru și un microfon plăpând.

 

I-au spus așa:

”Judecata e lopata ta.

Cu ea-ai să sapi la rădăcină

Orice încercare nouă până devine vină.

Comparația e a doua ta armă.

Cu ea blestemi orice idee

Până încrederea toată se destramă.

De vezi ființa suferind,

Țipi repede că-i victimă.

Să nu lași niciun spațiu între gânduri

Căci suferința are tendința

Să se piardă printre rânduri.

Nu ești bun, nu ești suficient, nu meriți,

Te rugăm, ordin de la mediul social,

Cuvintele astea să nu le omiți.

Pentru că rolul tău, căpcăunule smintit,

E să distrugi tot ce libertatea ar avea de construit.”

 

Și câteva decenii mai târziu

Căpcăunul meu încă își făcea de cap

Fără să știe că și psihicului poți să-i pui capac.

Nu l-a anunțat nimeni în perioada de formare

Că va veni o zi când

Tot ce va vedea în el va da cu-eroare.

 

Și ziua aia a venit.

Într-o discuție inopinată

Brusc, în adevărul gol-goluț s-a oglindit.

O nouă voce-a auzit

Moment în care parcă timpul s-a oprit.

 

Vocea a zis atât:

”Tu, căpcăunule, confunzi iubirea cu vorbitu’ urât.”

Pe căpcăun, gândul ăsta instant l-a rupt.

 

Urât? Cum adică?

Nu asta l-au învățat să zică?

”Și cine ești, unde te-auzi?

De ce nu te văd, unde te-ascunzi?”

 

”Sunt zâna bună, geamăna ta,

Mie mi-au dat cealaltă parte-a vocii, inima.

La naștere mi-au zis atât:

Rolul tău în echilibrul ăsta, zână,

Va fi să pui iubire peste tot.

Ce căpcăunul coboară prin vorbire,

Tu să ridici prin tăcuta acceptare, fără oprire.

Orice rușine, orice furie ți se-arată

Le iei la tine în piept, le ții netulburată.

Să ții minte însă un singur lucru,

Nu te-arăți căpcăunului până în punctul

În care nu coboară în bezna ta,

Doar aici speranța îi va arăta lumina

Și doar de-acolo,

Tu și el,

Veți putea crește sămânța

Până la granița cu neființa.

 

De-atunci, când văd cum norii grei se-adună

Sărut țărâna și îmbrățișez durerea care atârnă.

Pentru că eu nu știu altceva,

Decât să fiu zâna cea bună,

Umbra umbrei căpcăunului meu

Ce scutură neîncetat sufletul omului-zeu.”

 

Ochii căpcăunului unde în lacuri s-au făcut

Nedreptele gânduri în stele i s-au prefăcut.

Puțin i-a fost ciudă că n-a fost el zâna bună

Dar cum și-a ridicat privirea

Și-n ochii zânei și-a întregit privirea,

Pe loc a înțeles că pentru fiecare dintre ei

Rostul nu a fost altul decât dansul de-a contrastul.

Că zâna bună e făurită-n Lună

Dar că lui Soarele îi este rădăcină.

C-atunci când unul dintre ei apare, celălalt nu dispare,

Ci lasă locul pentru a se vedea lumea întreagă, cu tot ce are.

 

Nădejdea, nu e numai bună,

Nici frica mereu păgână.

Dacă înveți cum să pășești prin viață cu grație

Calea uneia devine oglinda alteia.

Pacea e-n mijloc, liniște pentru gânduri,

Bucuria, mama protectoare a emoțiilor din trupuri.

Ea știe să primească pe ușa mereu deschisă

Fiecare trăire, fără condiții,

Fără nevoia de-a le încadra în definiții.

 

Bucuria e solul fertil al iubirii,

Ea le cuprinde pe toate,

Toate emoțiile dezbrăcate, nejudecate, eliberate.

Știu și eu asta acum

Și-ar trebui s-o știm cu toții.

Ne-o spun și zâna bună, și blajinul căpcăun,

Tocmai întorși din al întregului tărâm.

În sinea ta și-n adevărul plin de-experiențe încă nevindecate

Poți găsi acum, fără dubii, ba chiar cu acuitate

Poveștile de succes ale celor care se hrănesc din Vulnerabilitoate.

 

Căpcăunul tace, zâna nu mai fuge.

Niciunul nu mai întreabă despre autenticitate.

Că-i pace, ori iubire, doar stăm cu toții,

Nimic nu se adună, nici nu se mai împarte

Ne ținem, în siguranța vieții, emoțiile aproape.