„Deseară” nu a mai venit,

E a 1001-a noapte în care m-ai dezamăgit.

Să tot aștept, așa am obosit…

Iubitul meu, pare că s-a terminat.

Inima mea e frântă,

Mintea, din corp mi-a evadat.

Iubirea noastră a eșuat

Și mă retrag, ca marea, înapoi în larg.

Căci nu mai pot să sper,

Nici să accept,

Nu mai e loc pentru regret.

Destinul s-a epuizat,

Nu mai găsesc nimic de resuscitat.

Nu eu te las,

În deșertul ars ca ochii plânși

Tu m-ai abandonat

Și în mine infinitul s-a uscat de-atâta stat.

Nu te mai iert,

Iartă-mă tu,

Căci dacă stau pe loc,

În nisipurile mișcătoare eu am să mă scufund.

Așa că merg, fără direcție,

Mă duc în lume,

Nu să te caut,

Ci să mă înec în oricâte alte destine,

Până nu îmi voi mai aminti

Cum să îți spun pe nume.

Cu capul ridicat, când voi privi la stele,

Doar sclipirile lor de tine îmi vor mai spune.

N-am să înțeleg,

Familiar se va simți,

Corpul meu în lungi sughițuri va tresări

Și asta va fi tot ce a rămas,

Singura lumină vizibilă

La al iubirii noastre perpetuu parastas.