M-am schimbat atât de mult,

Încât nu mai am nicio lume

De care să simt că aparțin.

 

Mă uit în trecut,

La oameni pe care atât de mult

I-am iubit, admirat, aproape venerat

Și nu îmi vine deloc să cred

Că ei în timpul ăsta

Aproape deloc nu s-au schimbat.

 

Aceleași glume, 10 ani mai târziu,

Aceleași caractere, parcă insuficient dospiți…

Mă apasă o durere să văd

Că n-au crescut

Deși au familii, copii, afaceri,

Maturizarea lor parcă nici nu a început.

 

Încă îi urmăresc din umbră

Simt că nu pot să îi părăsesc.

Simt că dintre toți

Doar eu îi văd crescuți și astfel trebuie să îi iubesc,

De pierderea speranței să îi ocrotesc.

 

Nu am știut că o să ajung aici,

Să am compasiune, dar și durere de nebănuit,

Să fie nevoie să accept că oamenii nu cresc la fel,

Nu au aceleași căutări, același ritm.

Nu am bănuit că voi ajunge să fiu atât de singură

În al cunoașterii castel,

Că va veni o zi când aș da viața înapoi

Să mă orbesc și să nu am niciun adevăr.

 

Nu am știut ce dor o să mă rupă în bucăți

Când voi tot trece pe lângă oameni

Pe care cu patimă îi tot iubesc.

 

Dacă știam că a mă înțelepți

Vine cu lecția continuei renunțări,

Poate aș fi acceptat smerenia

Inocentei și superficialei trăiri

Fără prea mari mișcări.

 

Dar mi-am dorit să fiu completă,

Să devin conștiință expandată,

Creatoare de realitate conștientă și adevărată,

Mi-am dorit să înțeleg totul despre viață

Și, după cât am înțeles deja,

Simplitatea existenței simt că îmi va tot arăta

Motivul pentru care Dumnezeu,

Din prea tristețea unicității și singurătății

S-a spart în franjuri

Alegând să fie om

Și renunțând la a mai fi zeu.