M-am schimbat atât de mult,
Încât nu mai am nicio lume
De care să simt că aparțin.
Mă uit în trecut,
La oameni pe care atât de mult
I-am iubit, admirat, aproape venerat
Și nu îmi vine deloc să cred
Că ei în timpul ăsta
Aproape deloc nu s-au schimbat.
Aceleași glume, 10 ani mai târziu,
Aceleași caractere, parcă insuficient dospiți…
Mă apasă o durere să văd
Că n-au crescut
Deși au familii, copii, afaceri,
Maturizarea lor parcă nici nu a început.
Încă îi urmăresc din umbră
Simt că nu pot să îi părăsesc.
Simt că dintre toți
Doar eu îi văd crescuți și astfel trebuie să îi iubesc,
De pierderea speranței să îi ocrotesc.
Nu am știut că o să ajung aici,
Să am compasiune, dar și durere de nebănuit,
Să fie nevoie să accept că oamenii nu cresc la fel,
Nu au aceleași căutări, același ritm.
Nu am bănuit că voi ajunge să fiu atât de singură
În al cunoașterii castel,
Că va veni o zi când aș da viața înapoi
Să mă orbesc și să nu am niciun adevăr.
Nu am știut ce dor o să mă rupă în bucăți
Când voi tot trece pe lângă oameni
Pe care cu patimă îi tot iubesc.
Dacă știam că a mă înțelepți
Vine cu lecția continuei renunțări,
Poate aș fi acceptat smerenia
Inocentei și superficialei trăiri
Fără prea mari mișcări.
Dar mi-am dorit să fiu completă,
Să devin conștiință expandată,
Creatoare de realitate conștientă și adevărată,
Mi-am dorit să înțeleg totul despre viață
Și, după cât am înțeles deja,
Simplitatea existenței simt că îmi va tot arăta
Motivul pentru care Dumnezeu,
Din prea tristețea unicității și singurătății
S-a spart în franjuri
Alegând să fie om
Și renunțând la a mai fi zeu.
Leave a Reply