Inimile zdrobite

Trăiesc, pe viu, multiple morți subite.

Unde de șoc, în negrul timpului trimise

Se sparg ca valurile mari

La țărmul vieții care curge.

 

Lumina rezultată în urma prăbușirii

Atinge c-un sărut timid

Zidurile invizibile

Ce fac de gardă granițelor devenirii.

Și pentru-o clipă ți se-arată

O hartă mică, adânc întipărită,

O hartă a neuronilor,

Autostrăzi de gânduri,

Secțiunile nervurilor,

Esența culorilor

Care creionează reacția chimică a emoțiilor.

 

Pentru că e nevoie de-o singură secundă

Ca la întâlnirea dintre beznă și scânteie

Să se negocieze în forță

Acordul natural dintre trăire și idee.

 

Nu ai de ales.

În disperarea a tot ce crezi că nu mai ești

Pe loc vei fi înțeles

Cât de mult frumos

Este inclus, din start, în propriul univers.

 

Vei realiza câte jeliri cuprind uitările

Și câtă armonie rămâne în tine după ele.

Cât adevăr te umple

După ce flăcările au ars până la piele

Toate încercările.

 

Vei observa

Cum ni se leagă tuturor destinele

Ca într-un malaxor

Pentru a ne intersecta filmele

Numite Viața mea, Și-a ta,

Și a putea, astfel, crea

Noul care ne împinge la a colabora.

 

Când te spargi în miliarde de țăndări

Toate cuprind în ele același întuneric.

Nu mai există spații invizibile

Iar fricile devin ireversibile.

Ăsta e locul unde

Ușurătatea depresurizării

Vindecă durerile sensibile.

 

Totul e la vedere,

Totul la fel, totul un Unu,

Între lumină și întuneric

Semnul “egal” unește cercul

Și îl face sferic.

 

A existat o zi în care am murit

Pentru că am avut dreptate.

Când am aflat, eram pe pat

Întinsă în corp inert pe spate

Și tot m-am prăbușit în mine,

Ca și cum timpul ar fi vrut

Doar să-și înghită limba

Și-apoi să mă elimine.

 

Mâna dreaptă cu care îmi țineam

Anxietatea de frunte

A căzut resemnată pe-o parte

Un film în slow-motion

Din care aflam că nu mai vreau să am dreptate.

 

Mi-am văzut degetele răsfirându-se,

Pe rând, ca evantaiul,

Planând ucise în spațiul rar

Acolo unde oxigenul devenise arbitrar.

 

Mi-am simțit lacrima grasă

Căzând dintr-un ochi în altul

Și am gândit că, oricât m-aș minți,

Știu că am făcut deja, din neputință, saltul.

 

Când decizi să stai nemișcat în moarte,

Cea mai lungă secundă din viața ta

Se transformă într-o cavitate

În care nimic nu se mai desparte

Din dicționar dispare cuvântul “jumătate”

Și a inspira, a expira,

Se ridică la o forțată prioritate.

 

Încerc să mă aud în plămânul tăcerii,

Caut să mă văd în umbra orbecăirii,

Dar nu mai e nimic,

Nimic din egoul meu mare.

Tot ce mai vreau să fiu,

În depărtări a reușit să zboare.

 

Nu mai e nici durere,

Nici viață care cere.

E însă Totul,

Cadoul primit e infinitul.

 

Rupând în franjuri așteptările,

În plina conștiință mi-am regăsit schimbările.

 

Aici sunt blândă precum zânele,

Muzica ființei mele alchimizează farmecele.

 

Aici, acum-ul meu e verde

Inima pământului una cu ea mă crede.

 

Aici, plămânii mei sunt vânt cu nori,

Ușori, curgători, mângâie curcubeiele până în zori.

 

Aici, apa corpului meu dansează liberă

Strălucind minerale,

Perechi de suflete oglindind în spirale.

 

Aici, vocea nu îmi mai aparține.

Sunetele ei sunt ale păsărilor rime.

 

Aici, cristalele pământului îmi fac cu mâna

Și mă fac să râd, spunându-mi gluma cu Luna.

 

Aici sunt copac, crăcile-mi sunt vesele

Dacă n-aș fi și nisip, m-aș transforma definitiv în ele.

 

Dar tot frumosul ăsta care mi se arată

Cu fiecare tăietură de diamant sculptată,

Mă ține ancorată într-o singură bucată.

 

Oricât aș încerca în el să mă tot pierd,

Frumosul ce se vede are și un defect.

 

De mine-are nevoie

Pentru a exista,

Așa cum bezna și lumina

Una fără alta nu pot rezista.

Cât timp stau cu un ochi în una

Și cu celălalt în alta,

Sunt gardianul echilibrului, carnea realului,

Sunt purtătoarea inimii

Care ascultă melodia ce ne salvează nebunia.

 

Nu pot evada din închisoarea permutărilor frumosului.

Că e de-o parte sau de alta,

Îi sunt datoare Spiritului

Să număr timpul,

Să văd magia,

Să râd cu anotimpul,

Să-mi plâng și-mbrățișez

Umanitatea, iluzia, letargia.

 

Iar la final,

Când voi pleca din zbuciumata dualitate,

Voi mai avea în grijă

O ultimă responsabilitate.

 

Să-mi las renunțarea moștenire

Celor ce caută, fără lanternă,

Nu doar lumina,

Ci tot frumosul întunericului care,

În noaptea lungă și întunecată

A Sinelui pe care și-l adoră fiecare,

Cu nesperată insistență

Va dărui, plin de iubire,

O versiune nouă golului din tine,

O cale drept spre centrul firii

Unde primordiala inocență

Se naște încă din izvorul nemuririi.

 

Așa vă las azi vouă, celor care mă simțiți,

Dovada miracolului contrastelor

Care să vă împingă

Altfel să vă trăiți.