Nimic n-o să se schimbe

Până nu te lămurești

Cum faci să te iubești.

 

Așa-au zis toți,

Psihologi, healeri, podcasturi și cărți,

Că tot ce pătimesc

E de la mine, nu de la Univers.

 

Știam și eu asta,

Că nu există un Dumnezeu meschin

Care crezându-mă defectă

Să mă renege

Ori să mă perpelească voit prin chin.

 

Și totuși, iubind cu toată forța

Oameni, Lumea

Și orice altceva în afara mea,

Vedeam că a mă iubi pe mine

De când mă știu, tot nu îmi reușea.

Că orice încercare aș avea

Lasă constant impresia

Că iubirea printre degete îmi va scăpa.

 

La început m-am apucat de căutat

Să înțeleg ce-nseamnă chestia asta

Atât de importantă pentru existență

Pe care omul din acum

Pare că n-o mai ajunge la esență.

 

Ok, nu e cu băi de plante, cristale,

Masaje, rochii și alte povești.

Nu e nici cu perechea ideală,

Statusul, jobul sau viața socială.

Știam că e ceva ce natura avea implicit

Și nu tot una cu supraviețuirea,

Ci ceva mai simplu de trăit.

 

Simțeam eu că-i mai profund,

N-aș zice neapărat mai complex.

Și mă întrebam în liniștea nopților

De ce a devenit în zilele noastre

Atât de greu de înțeles.

 

Mintea tot confuză umbla

După sensuri, definiții, modele de urmat,

Căzând cu grație în comparații

Până când am spus stop

Și mintea brusc a stat.

În urechea internă

Vocea abandonului mi-a șuierat

Spunându-mi blând, c-o mângâiere îmbrățișată

Că până nu fac roată

Și-epuizez drumul care îmi arată

Cine sunt toată,

Risc să tot ratez, cu oboseală,

Ceea ce nu se găsește,

Nu se definește, nu se scotocește,

Ci dezbrăcată de prejudecăți

Naște lumi de stele,

În clipele fără speranță

Să ne uităm la ele.

 

Să mă iubesc…

Astăzi, în pauza dintre

Ce-am fost și cine voi mai fi,

Simt, în sfârșit, că pot să mă accept.

 

Să mă iubesc

E-atunci când

Dincolo de ce credeam că trebuie să fiu

Mă las purtată de râul respirației

Și mă ghidez doar după cursul inspirației.

 

E-atunci când văd durerea altuia

Și nu mai simt că sunt răpită,

Devenind una cu ea.

 

Iubirea de mine

E și să-mi exprim furia din corp

S-o scot prin muci și lacrimi

Să-mi fie ăsta cel mai recurent sport.

 

Să-mi observ starea de frustrare

Când mi se pare nedrept

Și s-o alin părintește

Pentru că și ea servește

La a deveni înțelept.

 

Simt că mă iubesc

Când nu mai am nevoie să vindec nimic

Când libertatea de a fi așa cum sunt

Devine ritmic, epidemic, autentic

Un leac de uniune absolut fantastic,

Aproape mistic.

 

Să mă iubesc iertând

A devenit un hobby sfânt.

Orice greșeală se transformă azi

Într-o sămânță vie,

Un râs de copilă zglobie

Plantată în palmele acestui Pământ

Cine știe în urma cărui descânt.

 

Să mă iubesc a devenit

În spațiul existenței mele,

Să mă trăiesc complet.

Observator al lumii care mă înconjoară

Dar nu competitor,

Superior, inferior, tânguitor,

Ci doar ca simplu muritor

Care știe în adâncul lui

Că nu poate scăpa de-a fi nemuritor.

 

Să mă iubesc

Nu e palpabil, nici descriptibil măcar.

A mă iubi oricând, oricum,

E sensul cel mai natural și mai banal.

 

Se vede-n gândul

Că orice n-aș avea

De mine însămi

N-o să mă poată nimeni separa.

 

Se-aude în cântecul

Cu care dimineața mă trezesc.

E despre o ființă liberă

Pe care formidabilă, fără rușine, îmi dau voie

Să o socotesc.

 

Astfel, de când să mă iubesc a devenit

Una cu “nimic de pierdut”

M-am câștigat pe mine,

Cea pentru care m-am născut.