Cum calcă un om pe pământ

Care nu a fost niciodată nevoit

Să meargă plăpând?

 

Cum mănâncă omul flămând

Căruia nu i-a fost teamă nicicând

Că foamea-i va fi judecată

De vecinii de la masa apropiată?

 

Cum își rostește un om un gând

Când nu a simțit niciodată în gât

Blamarea celor care știu mai bine ca el

Ce îi trebuie ori ce îl doare, făcându-l sertărel?

 

Cum se simte un om liber să fie

Dacă nimeni, nimic, niciodată

Nu i-a-ncătușat ființa în devenire?

 

Oare cum e să trăiești

Plin de tine, în toate alegerile,

Și cu inima neruptă în bucăți

Ori cu sufletul spart în mii de unități?

 

Pe Pământ, acest om cândva nu exista.

Se vorbea despre el într-o revistă cu povești SF.

Cică inventase cineva o planetă

Unde acest om avea mereu drept de veto

În fața tuturor realităților.

 

Se zice că la concepere, de cum s-a născut,

Prima respirație l-a și declarat neabătut.

 

Prezentul, pentru el, a devenit absolut,

Mereu unit, în fiecare clipă, sub pașii lui

De neobosita flexibilitate a miracolului.

 

El n-a trăit, de fapt, în timp,

Ci timpul, simțindu-se inutil și izgonit

S-a ținut scai, făcând ecouri, prin spațiul infinit.

 

Natura, fără limită l-a îmbrăcat neostenit

În abundență nejustificată.

Dar ce să facă un singur om cu lumea toată?

 

Pentru că tot ce știa era instanta fericire

Omul, așa-zis complet, simțea că nu trăiește cu adevărat

Tocmai iubita devenire.

 

C-o lipsă, un gol în el își are cuib

C-atotputernicul din el se simte jefuit

Și că, deși totul se întâmpla mereu după voia sa

Și chiar de fiecare dată când imaginația îi mai adăuga ceva,

Omul acestei planete știa

Că n-a trăit niciodată ceva esențial, dorința.

Tocmai pentru că pe planeta lui

Primea din prima

Tot ce avea viața să-i dea.

 

Așa că n-avea așteptarea,

Nici construcția, nici urmarea,

Nu știa cum se simte nerăbdarea,

Nu avea uitarea și regăsirea.

Iar fără ele, înțelegea,

Că zi de zi îi tot pălește bucuria.

 

Cât de cumplită cică îi suna acum nemurirea…

 

Omul acesta bogat în opțiuni și realizări

Tot ce voia acum era să trăiască

Speranța că va găsi un altfel de adevăr în depărtări.

 

Planeta lui l-a înțeles

Și l-a trimis în spațiul foarte dens

De alte lumi, care au un alt sens.

 

Omul nostru, pe jumătate îmbătrânit și jumătate întinerit

Și-a șters nemulțumirile, și-a trăit scurt suspinele

Și închizând ochii până la negrul vid

Și-a luat doza completă de uitare

A tot ce îi părea lucid.

 

Povestea spune că-atunci când i-a deschis

Pământul mare și rotund i-a apărut ca-n vis

O voce nerecunoscută l-a strigat pe suflet

Transformându-l definitiv

În pământeanul incomplet,

Al creativității apologet.

 

Un scâncet, un țipăt, un urlet au urmat

Omul nostru nou în bebeluș s-a întrupat.

Nu știm în care anume, povestea nu mai spune.

Dacă ești tu sau altcineva

Poți afla închizând iar ochii și văzând

Cum ți se simte inima,

Voința de-a trăi, curajul de-a spera și a descoperi.

În bezna acelui cosmos din interior

Vei fi sigur abia când în cea mai liniștită parte a ta

Va licări un râset clar, ceva ce-ai căutat mereu,

Nu pacea, nu bogăția, ci dorința

Ea îți va arăta direcția în care îți vei conduce,

Cu neînfricată nebunie,

Viața.